Microbistii de noi...

Noi suntem microbisti. Spun noi pentru ca intre timp si barbata-miu a devenit unul. Cu trei dintre cele mai bune echipe din lume jucand in acest campionat nici nu a fost greu de convins. Inainte il caram dupa mine pe la terase ca sa vedem meciurile. Acum nu mai am problema asta. In ziua meciului intram intr-un bar (toate barurile au televizoare) sau daca era vara ne asezam la o terasa. Sunt si baruri care au proiectoare, astea sunt cele mai tari. Un ecran imens, sunet pe masura, un pahar cu bere, ceva de rontait si gata... sa inceapa meciul. Eh, ce vremuri!

Acum....acum e o adevarata aventura! Da, da... Si ca orice aventura cere timp. Adica..

In primul rand tre´ sa stim exact la ce ora e meciul. Pe ce canal e...nu conteaza din moment ce nu-l putem vedea de acasa, e pe un program codat, deci daca vrem sa-l vedem trebuie sa iesim. Daca se potriveste meciul cu ora de somn, rau spre imposibil de vazut. Daca e la o ora prea tarzie, iar e complicat. Alex  are deja un program de mese si somn bine stabilit.

Al doilea cel mai important e locul. Unde vedem meciul? Barul trebuie sa fie nici mare nici mic, sa aiba baie care sa poata fi folosita cu incredere, preturile sa fie acceptabile, sa nu treaca masini prin apropierea lui si cel  mai important sa aiba un spatiu de joaca fix langa el. Daca spatiul de joaca are si nisip, nu-mi mai pot dori altceva!!! Un copil fericit si ocupat sa se catere, zgarme, face din noi doi parinti la fel de fericiti si linistiti.
Si l-am gasit. Un bar care avea si o terasa. La ora la care am ajuns noi toate mesele erau ocupate, iar din cand in cand se mai auzea un '' joder'', '' coño'' sau ''cabrones' 'asa ca am vazut meciul de pe terasa. Pe terasa erau doua televizoare asezate la o inaltime buna. Preturile bune, stiindu-se faptul ca nervii si caldura cresc consumul de lichide. Spatiul de joaca e asezat aproape, si cu toate ca il supraveghez pe Alex, in orice moment stiu ce se intampla la meci prin reactiile celor de la mese. Toaletele sunt moderne si curate, deci ii pot schimba scutecul fara probleme.

Derbyul Madridului l-am vazut perfect acolo.

Acum e octombrie, trecut de jumatate si cu toate ca pe zi e cald, seara e destul de racoare...Trebuie sa cautam alta locatie. O pasarica ne-a ciripit ca in parcul pe unde ne plimbam zilnic e un bar-restaurant unde se pot vedea meciuri. Are si proiector! Am zis sa incercam, am vazut acolo meciul din champions al Realului. Pe langa toate celelalte cerinte...barul e inconjurat de niste copaci. Nu stiu cum se numesc, dar ce e important e ca acestor copaci le cad frunzele. Noua pasiune a lui Alex, sa alerge prin frunze!!! Dupa vreo zece minute in leagan si alte zece alergand prin frunze a vrut sa intre in bar, sa stea la masa. Bineinteles ca a mancat pe langa cina si toata rezerva de biscuiti si fructe pe care o aveam la noi. Nu stim exact ce l-a facut sa prefere statul la masa in locul alergatului... poate ecranul gigantic, ceilalti copii hipnotizati de meci, faptul ca era de vreo trei ore deja afara alergand de colo-colo sau racoarea ce se lasase? Nu stim!

Azi la sase seara este ceea ce spaniolii numesc ''el clasico''...  Alex inca doarme asa ca o sa fie in forma maxima... Dar trebuie sa fim optimisti!

Viata noua, sentimente noi.

Un an si un pic... Primul an...Cand am aflat ca sunt insarcinata si am inceput sa raspandesc prietenelor, unele dintre ele deja mamici, una dintre ele mi-a spus: ¨Abia acum incepe viata ta, sa fii mama e cu adevarat unic!¨
Si asa a fost, unic, un an ca niciunul altul. Plin de zambete, bucurie, emotie si... frica!

Fix acum un an si un pic eram inca in spital, Alex era deja cu mine. El mic, speriat si cautand mereu caldura corpului meu. Eu, desi mai mare, eram si mai speriata. Gramajoara aia de om ma speria ingrozitor. Atunci nu stiam asta,in acele momente nici nu stiam cum ma cheama, pluteam, radeam si plangeam din orice. De fericire, ziceam eu atunci... Dar acum dupa mai bine de un an, stiu defapt ce simteam, si ce simteam era panica. Frica de tot si de toti, frica chiar si de mine. Imediat, nu stiu cum, toti au devenit potentiale pericole pentru fiul meu. Nimeni nu-mi vorbise de sentimentul asta. Cele noua luni de discutii cu doctorii, moasa, de documentat pe net, de citit carti de specialitate au fost egale cu zero. Nicaieri nu am citit de frica. In viata mea nu am simtit atata frica cat am simtit in acest an. Frica si panica... De ce? Ca ceva rau i s-ar putea intampla. Ca cineva sau ceva l-ar putea rani. Ca eu as putea face ceva care sa-l afecteze... Recunosc ca cel mai mult mi-a fost frica de reactiile mele... Frica ca nu o sa fiu la inaltime, frica ca o sa repet greselile parintilor mei, frica de responsabilitatea ce am primit-o odata cu nasterea lui Alex.

A trecut primul an din viata lui Alex si primul an din noua mea viata, cea de mama! Frica inca e acolo, uneori o simt cu aceeasi intensitate ca in spital cand Alex avea cateva ore de la nastere. Alteori nu o simt deloc, si asta e datorita lui Alex. El e cel care, desi inca nu vorbeste, imi spune ca m-am descurcat bine in tot acest timp. E vesel si linistit si vazandu-l pe el asa, cred ca sunt pe drumul cel bun.
Intre timp am mai prins incredere in mine, timpul e un bun acompaniant,uneori. Timpul si un tatic dedicat. 

Cat despre frica? Nu stiu!
Stiu doar ca a fi mama nu inseamna doar poze frumoase pe Facebook, zambete si bucurie. Frica face parte din ''a fi mama'', ''a fi parinte''.